"O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie...Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei.De cele mai multe ori te obisnuiesti greu,la inceput,sa-ti placa femeia fara care mai tarziu nu mai poti trai .Iubesti intai din mila,din indatorire,din duiosie,iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita,iti repeti ca nu e loial s-o jignesti,sa inseli atata incredere .Pe urma te obisnuiesti cu surasul si vocea ei,asa cum te obisnuiesti cu un peisaj.Si treptat iti trebuieste prezenta ei zilnica.Inabusi in tine mugurii oricaror altor prietenii si iubiri.Toate planurile de viitor ti le faci in functie de nevoile si preferintele ei.Vrei succese ca sa ai surasul ei.Psihologia arata ca au o tendinta de stabilizare starile sufletesti repetate si ca,mentinute cu vointa,duc la o adevarata nevroza.Orice iubire e ca un monodeism,voluntar la inceput,patologic pe urma."(C.Petrescu)
Poate e inca un prilej de insomnie...
N.B:Simt ca urmeaza o serie de responsabilitati ce trebuie sa mi le asum...
2 comentarii:
Ma bucur ca ai scris asta. Eu cred ca Ultima noapte de dragoste e mai "aproape" de deea ce asteapta tinerii de la o carte decat Patul lui Procust. Dincolo de asta, Camil Petrescu ramane barbatul care cunoaste femeia, zic eu...
Superb textul, dar nu trebuie să rămână fără o avertizare, de bun simt aș zice eu. Textul vine cu o înțelegere prealabilă a chestiunii afective, iar cuvintele stau pentru această înțelegere. C. Petrescu își justifică, într-un mod evident estetic, frământările care l-au condus către aceste concluzii. Dar trebuie să ne delimităm de ele, tocmai pentru că sunt ale lui. Oricât de mult ne-am afla în starea sufletească a celui care dorește ceva, apetitul pentru singularitatea trăirilor cuiva nu trebuie să existe, deoarece există riscul să le umbrească pe ale noastre, care, până la urmă, sunt singurele pe care le putem cunoaște empiric, și care au (o să aibă) valoare. Cu alte cuvinte, domnișoară, responsabilitățile pe care urmează a vi le asuma, din câte am înțeles, trebuie să aibă textul lui Petrescu ca pretext, și nu ca motiv. Doar afectul dumneavoastră merită responsabilitatea dumneavoastră. Textul, a provocat destul, văd eu, prin faptul că a uimit, uimirea fiind începutul fiecărei filosofii, importantă atât ca o calitate a obiectului de a uimi cât și a subiectului de a fi predispus la uimire. Cu respect, Puc.
Trimiteți un comentariu