De-ale dorurilor vorbe

De fiecare dată când plec de-acasă, mai precis Bistriţa, în timp ce fac ultimele verificări, aparat foto, telefon, încărcător, cheile de la cămin(nu de alta, dar le uitasem odata, şi au fugit ai mei cu maşina după tren până la următoarea staţie, le-am încurcat planurile ăstora de la cfr, spunîndu-le :"încă un picccc, uitaţi dom'le că se văd faruri în pădure, nu vorbesc prostii'); revenind, după toate nebuniile astea inutile dar necesare, îi văd pe ai mei pironiţi în uşa de la intrare, îmbrăţişaţi cu patos, de parcă ei ar pleca înapoi la facultate, la sute de km distanță și nu eu !

"Într-o nu ştiu care seară, într-o nu ştiu care vară. într-un nu ştiu care sat, sub un nu ştiu care pat", asta cînta la radio când ne urnisem finalmente spre gară, şi mă enerva piesa al naibii.Da a început mama s-o fredoneze cu atâta patos şi fericire încât şi tata cu vocea lui puţin excentrică, începe să o lălăie, peste 5 minute mi-au alunecat toate mofturile adolescentine , şi chiar dădeam să plâng, ce să mai zic cînd m-am pus în tren.

Sunt cel mai fericit copil din lume.

Lost in translation

Îmi place să călătoresc cu metroul dintr-un singur motiv.
Mă simt mereu prin pasajele alea ca Lost in Translation.
Îţi plac oamenii simpli, și cel mai mult când ochii lor sunt aţintiţi asupra ta, şi tu ştii asta, şi îţi place al naibii, şi faci pe indiferentul, iar apoi te uiţi tu la ei, şi ei la tine, în secunda aceea e adevărul tău şi al lui.E gradul cel mai mare de intimitate.Şi paradoxal, cel mai îndoielnic moment.Începi să-ţi duci mâna la bărbie, pe frunte, în păr.Nu ai buzunare, să pretinzi că nu găseşti ceva.Nu ai ochelari de soare, nu ai telefonul la tine să dai play la un joc, pe care niciodată nu ai crezut că-l vei juca.Nu ai pe cine suna, şi nici măcar o carte la tine.Atunci tragi aer în piept, închizi ochii,îţi tremură buzele, şi metroul ajunge în staţie.

De care parte a scaunului ești?

Ajung la NextFilm printr-o întâmplare fericită, cu M.Entuziaşti amândoi, ne grăbim a nu scăpa nimic din ceea ce ar putea să ne zdruncine sau să ne întărească micile noastre viziuni despre film.Ne asezăm,în stânga mea M, şi în dreapta mea, un cuplu la un 40jde ani, chiar simpatic.
Încep filmele...de tot soiul.După vreo oră,scurtmetraj românesc pe marile ecrane!!, mai precis:1000 de lucruri în comun.La finalul proiecţiei,se apropie M de mine şi-mi spune :Foarte bun,foarte bun! .În paralel,domnul din dreapta,dealtminteri şi intrigat,mă întreabă în legătura cu finalul filmului :A găsit-o sau nu?!! Răspunsul nostru a fost:"tocma', că nu se ştie.Supărat nenea,îşi întoarce poziţia ,îşi pune bratele la piept şi spune răspicat soţiei:Filme româneşti, ce vrei...!?

P.S:În schimb,ei s-au distrat cel mai copios la scurtmetrajul cu soția, căreia i se făcea sex oral, dar era atât de sictirită de actul în sine, încât învăța japoneza la căști.

P.S2.Cine știe ce-or ascunde de fapt ,rîsetele lor...

Note III

Noaptea cea mai scurta din an (o fi vreun blestem pentru indragostiti).
Eram tolanita in pat si ma uitam la six feet under, concentrata cu pufuleti intr-o mana si chipsuri in cealalta, mai era si un episod simpatic, cand doi batranei se gandeau sa se casatoreasca, pentru ca oricum s-au saturat sa mearga de fiecare data singuri la cumparaturi in supermarketuri, si acum ca se gasisera, asteptau sa aplice asta.La mine functioneaza cu un telefon la mama, in timp ce plimb caruciorul, si-i spun cu o oarecare emfaza ca am mostenit de la ea spiritul econom, si prefer sa ma incadrez in vreo 20jde lei decat sa bramburesc o ora intreaga si sa inghit in sec, de cele mai multe ori.
Revenind, ca tot fac digresiuni, in seara aceea voiam a scrie ceva cuiva.E nasol cand te uiti in telefon si nu-ti vine a suna pe nimeni si mai ales a scrie.Te apuci sa scrii in "ciornele" din telefon ,scrisori imaginare , crezand cu speranta ca poate la un moment dat se vor transforma in sent messages.

Ma apuc sa scriu un scenariu , dar de la o imagine de ansamblu asupra lucrurilor, din care cel putin crezi ca faci parte, ajungi la o focalizare a pixelilor , a, de fapt nu, a privirii tale din calculator...si te vezi pironit in fata lui, incercand a reconstitui toate trairile tale de-a lungul vremii.Un fel de anamneza virtuala, haha.
Incepi cu o introducere ca la carte si se aude la un moment dat:"Sa te intorci aici, nu mai ai undeeeeee!Oooo Ooooo".(Credeam ca e iar un soi de serenada, cum s-a mai intamplat la fereastra vecinei, loc in care cineva ii canta alaturi de prietenul cel mai bun, ca deh, ai nevoie de sustinere , "Spune-i c-o iuuuuu,c-o iuuuuuuu (besti)) .Asa deci, ma uit pe fereastra...nedumerita.Erau tolaniti niste indivizi,imi permit a nu-i identifica,caci altfel vai de visele mele.Aveau o chitara ,aveau si bere ,aveau si fete ,dar nu aveau voce.

Cantau la chitara piese dragi mie, ma ofticau tare, piese pe care poate ca eu le stiam mai bine canta decat ei, si voiam sa alerg la ei, sa le iau chitara din mana, si sa ma aplaude toti, sa fie onorati de prezenta si indrazneala mea.De fapt, eu eram fiecare din acel cerc adunat din fata mea.Eram acel strain care intra in camera mea si se intreaba de ce am lipita o foaie pe perete, si de ce scrie ultima tigara in subsolul paginii, iar in antet :VICIU.

Din punctul in care tu vrei sa fugi pe fereastra aceea, la niste straini(de fapt la tine), de acolo incepe povestea ta.


"halucinaţiile gîndirea dublă halucinoza în vreme
ce noi ceilalţi ne trezim în unele nopţi speriaţi
ca nişte copii şi credem că e de la păcatele noastre.
dar ştim că mai mult nu ni se cuvine."(Dan Sociu)

26.02.2012

e atât de reconfortant să te trezeşti dimineaţa la el acasă,în pijamalele lui
să bei un ceai cu început de primăvară,pâine prăjită şi puţină dulceaţă,
să îl revezi după o săptămână.să-l priveşti pe furiş.să râzi de el cu ceilalţi,pentru că a stat atât de mult,să-l faci a se simţi vinovat.
să stai tolănită în pat ,spunându-vă ca doi copii,sub plapumă,secrete şi lucruri ce ai vrea să devină posibile
să te sărute timid pe gît,în timp ce aşteptaţi autobuzul,iar tu să-l săruţi lângă buze,de teamă să nu-i laşi urme de ruj
sora lui să-ţi devină o prietenă apropiată.


dar el prost(situat) între două lumi.

Şi mă bucur.

Și mă bucur că am venit mai repede acasă
Și mă bucur că de aici,Bucureștiul pare o poveste minunată
Și mă bucur că sunt așa și nu cum crezi tu
Și mă bucur că-l port pe omul sfârșit al lui Papini cu mine,peste tot
Și mă bucur că "atenție,se deschid ușile"
Şi mă bucur că mă iubeşti chiar și așa prostește

Mă bucur să-l aud pe Tom Waits ,cântând Silent Night.

Şi nu mă bucur că,încă mai am hainele tale pe mine
Şi nu mă bucur că zăpada e doar în filme
Şi nu mă bucur că ,"El lado escuro del corazon" ţine doar 2 ore
Şi nu mă bucur că , pisica din "The future" fu chiar o metaforă reușită
Și nu mă bucur că Alex Turner are dreptate:"it's hard to get around the wind"



Mă bucur și parcă nu,că tu ești ,dar de fapt nu ești
Mă bucur și parcă nu,că iubești prin cuvinte
Mă bucur si parcă nu,că supraviețuiește misticul din noi,doar prin mesaje
Mă bucur și parcă nu,că tu ești negru iar eu pata ce nu poate fi percepută de la distanță
Mă bucur și parcă nu,că merg des in vizite și uit să mai vin înapoi

Închei într-o notă fină :mă brutalizez
să ţin hormonul fericirii la suprafaţă. (Dan Sociu,că tot îl văzui azi pe tvr)

Zile

Pare de la o vreme totul atat de simplu pe cat de complicat e.
Cred ca exista si o oarecare ordine a oricarui lucru complicat .O ordine asemanatoare unui sens ,ce tu o creezi,din necesitate.
De cand sunt AICI,adica de 2 luni,nu am constientizat ca traiesc acum, AICI.Tot am impresia ca sunt intr-o vacanta pe termen nedefinit,chiar si faptul ca pe spatele buletinului imi scrie domiciliata in Bucuresti,nu e o dovada suficienta pentru cum ar trebui sa simt.Imi aduc aminte cand am ajuns,era septembrie,umblam in rochite pe strada,credeam ca aici e tot ce mi-a lipsit(intr-un fel aveam dreptate) ,vazusem cafeneaua din campus si deja incercam a ma pune in ipostaze futuriste,cu tot felul de oameni ce urma sa-i intalnesc,petrecandu-ne serile acolo,dar nu!asta a picat.

Bausem cu B. cafeaua ,pe terasa priveam oamenii,ne priveam si pe noi ca nu cumva mai apoi sa ne uitam ,nu ca nu ne-ar fi placut sa ne fi re(trait)unul pe celalalt.Ne povesteam unul altuia parerile de inceput, despre colegi,despre atmosfera,despre oras,despre cantine,despre unde e ciorba mai ieftina,despre unde se gasesc anticariatele si se canta jazz:)

Cand veneam la tine in Cotroceni,ma simteam la casa mea,cu toate acele carti in jurul nostru,tu cu celulele si coloana ta vertebrala iar eu cu ale mele vise strecurate prin mii de litere.Pareai un tanar Eliade,poate era si din cauza luminii de la lampa,conferea un misticism inefabil.Paturile supra-etajate erau cu un scop.Ne cunosteau dinainte atitudinile noastre,

E linistitor cand te intalnesti cu un om apropiat si il poti lua in brate fara a-ti pune intrebari,multumesc Kati:),e linistitor cand te uiti la filme pana la 7 dimineata din frica de a-ti trai propriile clipe.nu e linistitor cand vrei sa pleci dupa film si sa faci ce trebuie facut.
e linistitor sa te uiti la filme cu oameni noi,facand noir movie night session si mancand floricele.
e linistitor sa fiu racita de doua saptamani, si lumea sa-mi ofere ceai cald si o doza de conversatii bune chiar si un loc de dormit.

Aseara am re(trait) ,lipsea doar covorasul, iar lisa ekdahl era acolo printre randuri.
Si totusi eu vad salcia mea luminata de o apa iar tu îmi povestesti despre marea ta cu alge care lumineaza copacii.


Nu intamplator se apropie iarna.