Crase banalități

Cum ar fi? dacă toată viaţa ti-ai petrece-o, ascultînd replicile tuturor oamenilor necunoscuţi, ce au intrat forţat în perimetrul percepţiei tale, pe un reportofon

De ce lucrătorul în salopetă, azi, din faţa universităţii, văzându-mă citind, nu a început să spargă asfaltul în faţa mea şi mi-a spus:citiţi donşoară, citiţi, nu vreau să deranjez.

De ce există oameni pe care-i întâlnești pentru prima oară și vorbesc prea mult despre viața lor, ca și cum ar fi o datorie universală de a fi ascultați?

Suntem ca două picături, doar că suntem sorbite în timpuri diferite de către ceilalți.De unii cu sete, de alții, din plictiseală.

timpul.

mă sperie al dracului ideea că, mâinile tale încep să capete un contur bătrânicios, că venele încep să ţi se umfle, culoarea lor e una stridentă şi bolnăvicioasă și negi încep să apară prin toate încheieturile
ce să mai vorbim de tine?te tunzi la săptămână și smulgi cu ură când apare din oră în oră un fir alb.râzi.
plâng din milă pentru voi, și iubirea a rămas,acum, ascunsă ca mizeria de sub unghii.
există, după cum vezi, dar sunt rămășițele unei munci în timp, din care, tot ce era de recoltat, s-a mâncat și aruncat pe jos, la drumul mare.
căpătam sensuri noi, doar când ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu moartea, și știi că te așteaptă la colț, nu să te prindă, ci doar să te scuipe, că deh, așa e jocul.
lacrimile râd de noi.
țipi din ce in ce mai des.cu motive sau fără.
îmi spui că iubești, urăști, fuți, minți, cu aceeași patimă.
și râzi de mine că încep să-ți seamăn.

să fie

să ai bătături în talpă, dar să fii bucuros că ai de ce te plînge.
să ai planuri să mergi la mare, la 2 noaptea, şi să calculezi cît ar costa benzina până acolo
să ţi se pară că anumiţi oameni care apar de nicăieri în viaţa ta, să fie mult mai potriviţi decât toţi prietenii pe care-i ai.să fii confuz.
să pierzi răsăritul
să fii atât de obosit încât să nu guşti gluma lui Jim Carrey, citind integral Marele Gatsby pe scenă
să ai două ţigări pentru o noapte întreagă.
să te simţi atât de tipicar când te regăseşti în ceilalţi
să bei vin, şi să-ţi astâmperi imboldul de a dansa ca Julie Delphi în Before Sunset, la final, pe Nina Simone
să ai cui spune: Baby, you're so gonna miss that plane!
să-ţi conştientizezi fericirea prin ochii celuilalt.
să fii înţeles când ieşi din casă să fumezi o ţigară şi faci rotocoale de fum
să iei în braţe omul de fiecare dată când te desparţi de el
să fii în Bucureşti, să bată vântul, închizi ochii, miroase a mare.
să placi pe cineva şi să nu afle niciodată
să urăşti pe cineva şi să-i spui de ce.
să te saturi dintr-un om ca dintr-o privelişte văzută de pe balcon, de la etajul 10 al Intercontinentalului
să nu te saturi vreodată de el, doar să-l respiri constant.
să pleci de 1 mai cu o sticlă de apa şi un sandwich la tine.
să iubeşti clişeul atâta timp cât îl trăieşti cu un pas înainte.
şi să fie o zi ca asta.

De-ale dorurilor vorbe

De fiecare dată când plec de-acasă, mai precis Bistriţa, în timp ce fac ultimele verificări, aparat foto, telefon, încărcător, cheile de la cămin(nu de alta, dar le uitasem odata, şi au fugit ai mei cu maşina după tren până la următoarea staţie, le-am încurcat planurile ăstora de la cfr, spunîndu-le :"încă un picccc, uitaţi dom'le că se văd faruri în pădure, nu vorbesc prostii'); revenind, după toate nebuniile astea inutile dar necesare, îi văd pe ai mei pironiţi în uşa de la intrare, îmbrăţişaţi cu patos, de parcă ei ar pleca înapoi la facultate, la sute de km distanță și nu eu !

"Într-o nu ştiu care seară, într-o nu ştiu care vară. într-un nu ştiu care sat, sub un nu ştiu care pat", asta cînta la radio când ne urnisem finalmente spre gară, şi mă enerva piesa al naibii.Da a început mama s-o fredoneze cu atâta patos şi fericire încât şi tata cu vocea lui puţin excentrică, începe să o lălăie, peste 5 minute mi-au alunecat toate mofturile adolescentine , şi chiar dădeam să plâng, ce să mai zic cînd m-am pus în tren.

Sunt cel mai fericit copil din lume.

Lost in translation

Îmi place să călătoresc cu metroul dintr-un singur motiv.
Mă simt mereu prin pasajele alea ca Lost in Translation.
Îţi plac oamenii simpli, și cel mai mult când ochii lor sunt aţintiţi asupra ta, şi tu ştii asta, şi îţi place al naibii, şi faci pe indiferentul, iar apoi te uiţi tu la ei, şi ei la tine, în secunda aceea e adevărul tău şi al lui.E gradul cel mai mare de intimitate.Şi paradoxal, cel mai îndoielnic moment.Începi să-ţi duci mâna la bărbie, pe frunte, în păr.Nu ai buzunare, să pretinzi că nu găseşti ceva.Nu ai ochelari de soare, nu ai telefonul la tine să dai play la un joc, pe care niciodată nu ai crezut că-l vei juca.Nu ai pe cine suna, şi nici măcar o carte la tine.Atunci tragi aer în piept, închizi ochii,îţi tremură buzele, şi metroul ajunge în staţie.

De care parte a scaunului ești?

Ajung la NextFilm printr-o întâmplare fericită, cu M.Entuziaşti amândoi, ne grăbim a nu scăpa nimic din ceea ce ar putea să ne zdruncine sau să ne întărească micile noastre viziuni despre film.Ne asezăm,în stânga mea M, şi în dreapta mea, un cuplu la un 40jde ani, chiar simpatic.
Încep filmele...de tot soiul.După vreo oră,scurtmetraj românesc pe marile ecrane!!, mai precis:1000 de lucruri în comun.La finalul proiecţiei,se apropie M de mine şi-mi spune :Foarte bun,foarte bun! .În paralel,domnul din dreapta,dealtminteri şi intrigat,mă întreabă în legătura cu finalul filmului :A găsit-o sau nu?!! Răspunsul nostru a fost:"tocma', că nu se ştie.Supărat nenea,îşi întoarce poziţia ,îşi pune bratele la piept şi spune răspicat soţiei:Filme româneşti, ce vrei...!?

P.S:În schimb,ei s-au distrat cel mai copios la scurtmetrajul cu soția, căreia i se făcea sex oral, dar era atât de sictirită de actul în sine, încât învăța japoneza la căști.

P.S2.Cine știe ce-or ascunde de fapt ,rîsetele lor...

Note III

Noaptea cea mai scurta din an (o fi vreun blestem pentru indragostiti).
Eram tolanita in pat si ma uitam la six feet under, concentrata cu pufuleti intr-o mana si chipsuri in cealalta, mai era si un episod simpatic, cand doi batranei se gandeau sa se casatoreasca, pentru ca oricum s-au saturat sa mearga de fiecare data singuri la cumparaturi in supermarketuri, si acum ca se gasisera, asteptau sa aplice asta.La mine functioneaza cu un telefon la mama, in timp ce plimb caruciorul, si-i spun cu o oarecare emfaza ca am mostenit de la ea spiritul econom, si prefer sa ma incadrez in vreo 20jde lei decat sa bramburesc o ora intreaga si sa inghit in sec, de cele mai multe ori.
Revenind, ca tot fac digresiuni, in seara aceea voiam a scrie ceva cuiva.E nasol cand te uiti in telefon si nu-ti vine a suna pe nimeni si mai ales a scrie.Te apuci sa scrii in "ciornele" din telefon ,scrisori imaginare , crezand cu speranta ca poate la un moment dat se vor transforma in sent messages.

Ma apuc sa scriu un scenariu , dar de la o imagine de ansamblu asupra lucrurilor, din care cel putin crezi ca faci parte, ajungi la o focalizare a pixelilor , a, de fapt nu, a privirii tale din calculator...si te vezi pironit in fata lui, incercand a reconstitui toate trairile tale de-a lungul vremii.Un fel de anamneza virtuala, haha.
Incepi cu o introducere ca la carte si se aude la un moment dat:"Sa te intorci aici, nu mai ai undeeeeee!Oooo Ooooo".(Credeam ca e iar un soi de serenada, cum s-a mai intamplat la fereastra vecinei, loc in care cineva ii canta alaturi de prietenul cel mai bun, ca deh, ai nevoie de sustinere , "Spune-i c-o iuuuuu,c-o iuuuuuuu (besti)) .Asa deci, ma uit pe fereastra...nedumerita.Erau tolaniti niste indivizi,imi permit a nu-i identifica,caci altfel vai de visele mele.Aveau o chitara ,aveau si bere ,aveau si fete ,dar nu aveau voce.

Cantau la chitara piese dragi mie, ma ofticau tare, piese pe care poate ca eu le stiam mai bine canta decat ei, si voiam sa alerg la ei, sa le iau chitara din mana, si sa ma aplaude toti, sa fie onorati de prezenta si indrazneala mea.De fapt, eu eram fiecare din acel cerc adunat din fata mea.Eram acel strain care intra in camera mea si se intreaba de ce am lipita o foaie pe perete, si de ce scrie ultima tigara in subsolul paginii, iar in antet :VICIU.

Din punctul in care tu vrei sa fugi pe fereastra aceea, la niste straini(de fapt la tine), de acolo incepe povestea ta.


"halucinaţiile gîndirea dublă halucinoza în vreme
ce noi ceilalţi ne trezim în unele nopţi speriaţi
ca nişte copii şi credem că e de la păcatele noastre.
dar ştim că mai mult nu ni se cuvine."(Dan Sociu)

26.02.2012

e atât de reconfortant să te trezeşti dimineaţa la el acasă,în pijamalele lui
să bei un ceai cu început de primăvară,pâine prăjită şi puţină dulceaţă,
să îl revezi după o săptămână.să-l priveşti pe furiş.să râzi de el cu ceilalţi,pentru că a stat atât de mult,să-l faci a se simţi vinovat.
să stai tolănită în pat ,spunându-vă ca doi copii,sub plapumă,secrete şi lucruri ce ai vrea să devină posibile
să te sărute timid pe gît,în timp ce aşteptaţi autobuzul,iar tu să-l săruţi lângă buze,de teamă să nu-i laşi urme de ruj
sora lui să-ţi devină o prietenă apropiată.


dar el prost(situat) între două lumi.