poezia constelație

Magie, Crăciun, Familie…Cît m-am mai străduit să adun idioatele astea de capace. Numai Familie și Crăciun câștigam.. Am nimerit o singură magie, ce m-am mai străduit să le găsesc și pe celelalte două. Cred că era cifra 3, ce mă obseda…Am băut toate sticlele din magazine, m-am înnecat cu colacolacola, de era măcar CoLethe…
Poate asta-mi lipsește. Să fac din negru alb, un alb ce nu-și poate fi suficient sieși, ce se vomită încontinuu, recreându-se din propria scârbă.
Am căzut rău de tot , văd că. E amuzant.
Apropo de lucruri amuzante…
Mă ia râsul când mă gândesc că nu știi să înnoți. Când ne punem în pat, ai obiceiul de a sări în el, dar nu orice fel de sărit, sari ca-ntr-o- piscină…și apoi râzi…Că nu ai avut unde te adânci.
Ți-am citit Baudelaire aseară. Tu ai făcut poezie din el.
Ți-am povestit aseară de poezia constelație, unde citești tu cuvintele în ce diagonale vrei.
Ce bine că în spațiu nu poți plânge.
E reteța perfectă a unei poezii. O poezie în care nimeni nu-și suflă nasul, vorba lui Mallarme.

Tu, în schimb îmi desenezi cifre. Multe cifre, ce în ani, ar însemna alte vieți peste noi. Aici, cuvintele nu vor mai exista. Vom fi capabili să accesăm gânduri, orice soi de gânduri, dar cu lipsa memoriei.

Totul va fi live.
Și noi am trecut de mult pe off.

Crase banalități

Cum ar fi? dacă toată viaţa ti-ai petrece-o, ascultînd replicile tuturor oamenilor necunoscuţi, ce au intrat forţat în perimetrul percepţiei tale, pe un reportofon

De ce lucrătorul în salopetă, azi, din faţa universităţii, văzându-mă citind, nu a început să spargă asfaltul în faţa mea şi mi-a spus:citiţi donşoară, citiţi, nu vreau să deranjez.

De ce există oameni pe care-i întâlnești pentru prima oară și vorbesc prea mult despre viața lor, ca și cum ar fi o datorie universală de a fi ascultați?

Suntem ca două picături, doar că suntem sorbite în timpuri diferite de către ceilalți.De unii cu sete, de alții, din plictiseală.

timpul.

mă sperie al dracului ideea că, mâinile tale încep să capete un contur bătrânicios, că venele încep să ţi se umfle, culoarea lor e una stridentă şi bolnăvicioasă și negi încep să apară prin toate încheieturile
ce să mai vorbim de tine?te tunzi la săptămână și smulgi cu ură când apare din oră în oră un fir alb.râzi.
plâng din milă pentru voi, și iubirea a rămas,acum, ascunsă ca mizeria de sub unghii.
există, după cum vezi, dar sunt rămășițele unei munci în timp, din care, tot ce era de recoltat, s-a mâncat și aruncat pe jos, la drumul mare.
căpătam sensuri noi, doar când ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu moartea, și știi că te așteaptă la colț, nu să te prindă, ci doar să te scuipe, că deh, așa e jocul.
lacrimile râd de noi.
țipi din ce in ce mai des.cu motive sau fără.
îmi spui că iubești, urăști, fuți, minți, cu aceeași patimă.
și râzi de mine că încep să-ți seamăn.

să fie

să ai bătături în talpă, dar să fii bucuros că ai de ce te plînge.
să ai planuri să mergi la mare, la 2 noaptea, şi să calculezi cît ar costa benzina până acolo
să ţi se pară că anumiţi oameni care apar de nicăieri în viaţa ta, să fie mult mai potriviţi decât toţi prietenii pe care-i ai.să fii confuz.
să pierzi răsăritul
să fii atât de obosit încât să nu guşti gluma lui Jim Carrey, citind integral Marele Gatsby pe scenă
să ai două ţigări pentru o noapte întreagă.
să te simţi atât de tipicar când te regăseşti în ceilalţi
să bei vin, şi să-ţi astâmperi imboldul de a dansa ca Julie Delphi în Before Sunset, la final, pe Nina Simone
să ai cui spune: Baby, you're so gonna miss that plane!
să-ţi conştientizezi fericirea prin ochii celuilalt.
să fii înţeles când ieşi din casă să fumezi o ţigară şi faci rotocoale de fum
să iei în braţe omul de fiecare dată când te desparţi de el
să fii în Bucureşti, să bată vântul, închizi ochii, miroase a mare.
să placi pe cineva şi să nu afle niciodată
să urăşti pe cineva şi să-i spui de ce.
să te saturi dintr-un om ca dintr-o privelişte văzută de pe balcon, de la etajul 10 al Intercontinentalului
să nu te saturi vreodată de el, doar să-l respiri constant.
să pleci de 1 mai cu o sticlă de apa şi un sandwich la tine.
să iubeşti clişeul atâta timp cât îl trăieşti cu un pas înainte.
şi să fie o zi ca asta.

De-ale dorurilor vorbe

De fiecare dată când plec de-acasă, mai precis Bistriţa, în timp ce fac ultimele verificări, aparat foto, telefon, încărcător, cheile de la cămin(nu de alta, dar le uitasem odata, şi au fugit ai mei cu maşina după tren până la următoarea staţie, le-am încurcat planurile ăstora de la cfr, spunîndu-le :"încă un picccc, uitaţi dom'le că se văd faruri în pădure, nu vorbesc prostii'); revenind, după toate nebuniile astea inutile dar necesare, îi văd pe ai mei pironiţi în uşa de la intrare, îmbrăţişaţi cu patos, de parcă ei ar pleca înapoi la facultate, la sute de km distanță și nu eu !

"Într-o nu ştiu care seară, într-o nu ştiu care vară. într-un nu ştiu care sat, sub un nu ştiu care pat", asta cînta la radio când ne urnisem finalmente spre gară, şi mă enerva piesa al naibii.Da a început mama s-o fredoneze cu atâta patos şi fericire încât şi tata cu vocea lui puţin excentrică, începe să o lălăie, peste 5 minute mi-au alunecat toate mofturile adolescentine , şi chiar dădeam să plâng, ce să mai zic cînd m-am pus în tren.

Sunt cel mai fericit copil din lume.

Lost in translation

Îmi place să călătoresc cu metroul dintr-un singur motiv.
Mă simt mereu prin pasajele alea ca Lost in Translation.
Îţi plac oamenii simpli, și cel mai mult când ochii lor sunt aţintiţi asupra ta, şi tu ştii asta, şi îţi place al naibii, şi faci pe indiferentul, iar apoi te uiţi tu la ei, şi ei la tine, în secunda aceea e adevărul tău şi al lui.E gradul cel mai mare de intimitate.Şi paradoxal, cel mai îndoielnic moment.Începi să-ţi duci mâna la bărbie, pe frunte, în păr.Nu ai buzunare, să pretinzi că nu găseşti ceva.Nu ai ochelari de soare, nu ai telefonul la tine să dai play la un joc, pe care niciodată nu ai crezut că-l vei juca.Nu ai pe cine suna, şi nici măcar o carte la tine.Atunci tragi aer în piept, închizi ochii,îţi tremură buzele, şi metroul ajunge în staţie.

De care parte a scaunului ești?

Ajung la NextFilm printr-o întâmplare fericită, cu M.Entuziaşti amândoi, ne grăbim a nu scăpa nimic din ceea ce ar putea să ne zdruncine sau să ne întărească micile noastre viziuni despre film.Ne asezăm,în stânga mea M, şi în dreapta mea, un cuplu la un 40jde ani, chiar simpatic.
Încep filmele...de tot soiul.După vreo oră,scurtmetraj românesc pe marile ecrane!!, mai precis:1000 de lucruri în comun.La finalul proiecţiei,se apropie M de mine şi-mi spune :Foarte bun,foarte bun! .În paralel,domnul din dreapta,dealtminteri şi intrigat,mă întreabă în legătura cu finalul filmului :A găsit-o sau nu?!! Răspunsul nostru a fost:"tocma', că nu se ştie.Supărat nenea,îşi întoarce poziţia ,îşi pune bratele la piept şi spune răspicat soţiei:Filme româneşti, ce vrei...!?

P.S:În schimb,ei s-au distrat cel mai copios la scurtmetrajul cu soția, căreia i se făcea sex oral, dar era atât de sictirită de actul în sine, încât învăța japoneza la căști.

P.S2.Cine știe ce-or ascunde de fapt ,rîsetele lor...